Mandrie, Har, Smerenie

Scris de **Admin** Sam Sept 30, 2017 7:02 pm

( „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.” (Iacov 4:6))
Frati si surori, un verset foarte importat care sta la baza unor 3 mari idei inconfundabile: mandrie, har, smerenie.
Am sa incep cu prima dintre acestea, mandria.
Frati si surori un om plin de sine este intotdeauna gol in ochii celorlalti.
Si am sa va spun o intamplare:

Un batran evanghelist,un soldat si un doctor erau singurii pasageri ai unui mic avion.La un omment dat pilotul a venit la ei si le-a spus ca avionul se va prabusi,iar in avion nu sunt decat 2 parasute iar ei erau 3.Pilotul a mai adaugat”Eu ar trebui sa fiu primul care sa sar cu parasuta deoarece am acasa o sotie,si patru copii mici care ma asteapta”. Asa ca a luat o parasuta si a sarit. Doctorul a spus:”Si mie mi se cuvine o parasuta deoarece eu sunt cel mai destept de aici si lumea are nevoie de mine”.Asa el s-a repezit spre locul unde ereu parasutele si apoi a sarit din avion. Evanghelistul s-a intors spre soldat si a spus:”Tu esti tanar si ar fi bines sa te bucuri de viata. Eu am avut pana acum o viata plina si sfarsitul mi se apropie. Asa ca ia tu parasuta care a mai ramas,iar eu voi pica impreuna cu avionul”. Soldatul i-a raspuns:”Nu-ti fa nici o grija,deoarece amandoi avem parasute! Cel mai destept om din lume tocmai a sarit din avion cu rucsacul meu…”

Si asa dupa cum v-am spus un om plin de sine este intotdeuna gol in fata celorlalti pentru ca mandria merge inaintea pieirii, si trufia merge inaintea caderii.

În esenţa ei, mândria este acţiunea de a lua ceea ce aparţine doar lui Dumnezeu: A-ţi atribui realizările Lui, a-ţi însuşi lucrurile Sale şi a-ţi aroga drepturile pe care doar El le posedă. Mândria este primul păcat care s-a săvârşit în univers, atunci când Lucifer a atentat la slava şi întâietatea lui Dumnezeu, lucruri care aparţin doar Fiinţei Supreme. Mândria este esenţa naturii celui rău, principiul dezintegrator şi cauza tuturor celorlaltor păcate. Omul mândru este un monstru, o persoană cu care este imposibil de convieţuit. La el nu există loc pentru ceilalţi. Pentru a stoarce un cuvânt de apreciere din gura cuiva, el este gata să sacrifice mai mult decât ar face-o pentru nişte grămezi de bani. Pentru orgoliul rănit, este dispus să plătească chiar averi strânse cu trudă într-o viaţă. Exemplul cel mai concludent este Haman cu cei zece mii de talanţi de argint ai săi.

-Smerenia. În esenţa ei, smerenia presupune a acorda lui Dumnezeu locul, rolul şi statutul pe care Acesta Îl merită în cadrul creaţiei Sale. De aceea în Biblie smerenia, de multe ori, este asociată cu supunerea. (Filipeni 2:8, Iacov 4:6-7, etc) Smerenie înseamnă a ne aşeza pe o poziţie corectă în raport cu Dumnezeu, a recunoaşte meritele Sale pentru tot ce avem şi suntem. În 1 Corinteni 4:7 Pavel îşi întreba cititorii: ,,Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Omul smerit este dependent sută la sută de Dumnezeu, deoarece este conştient de faptul că totul vine de la El. Singurul lucru care ne aparţine în exclusivitate este păcatul. Deci dacă cineva simte nevoia să se laude cu realizările sale personale, atunci singurul domeniu vrednic de trâmbiţat este cel al păcatelor şi slăbiciunilor. De aceea Pavel spune: ,,nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele.” (2 Cor. 12:5)

-Harul. În cel mai general sens posibil, harul reprezintă tot ceea ce primim de la Dumnezeu înafară de iad. Iadul este singurul lucru pe care îl merităm cu prisosinţă, iar tot ceea ce primim înafară de acesta se numeşte har: adică dar nemeritat. De aceea Scriptura vorbeşte despre harul felurit al lui Dumnezeu, deoarece acesta cuprinde tot ceea ce primim de la Dumnezeu, ca expresie a dragostei Sale. (1 Pet.4:10) În natura Sa iubitoare, Dumnezeu are această înclinaţie de a acorda har, dar nu celor mândri, ci numai celor smeriţi. De fapt, oamenii mândri nici nu au nevoie de har, deoarece ei consideră că tot ce primesc este dreptul care li se cuvine sau răsplata pentru meritele lor personale. Oamenii mândri schimbă harul în plată, răsplată, sau retribuţie divină acordată în virtutea meritelor şi drepturilor personale. În concepţia oamenilor mândri, Dumnezeu este îndatorat să le facă bine. În schimb oamenii smeriţi ştiu că nu au nici o vrednicie, şi nimic cu care s-ar putea făli înaintea Celui de sus. Ei iau harul ca atare. De aceea: condiţia de bază a căpătării harului este smerenia, pentru că aceasta presupune să te apropii de Dumnezeu de pe poziţia pe care eşti, cu sinceritate şi realism spiritual. Prima dintre fericiri, sună astfel: ,,Ferice de cei săraci în duh.” Adică, ferice de cei care au constatat că singura lor sursă demnă de încredere este Dumnezeu, şi care îşi leagă toate speranţele de El.

2.Procesul smeririi.
Noi nu ne naştem smeriţi ci din cale afară de mândri. Purtăm în noi sămânţa încrederii în sine, a independenţei şi răzvrătirii faţă de Dumnezeu. Este adevărat că unii oameni, prin temperament, educaţie, sau condiţii de viaţă, par mai smeriţi decât alţii, dar luaţi la bani mărunţi se vor dovedi la fel de mândri ca şi ceilalţi. Eu am fost un astfel de om. Totdeauna m-am considerat un om smerit, mai ales în comparaţie cu alţii. Credeam că mândria este singurul păcat care nu îmi va da de furcă. Însă când a umblat Dumnezeu puţin prin cotloanele şi labirinturile sufletului meu, au ieşit de acolo la suprafaţă, tot felul de forme, care mai de care mai suptile şi mai spurcate de mândrie, încât m-a apucat groaza morţii. Procesul smeririi este unul extrem de dureros, mai ales atunci când îl practici aşa cum se cere. Când i te împotriveşti, firea plânge ca un copilaş care cerşeşte milă, de ţi se rupe inima, dar urlă ca un tigru gata să sfâşie tot ce-i stă în cale, fără pic de milă, când îi faci pe voie. Dacă aţi fost atenţi aţi putut vedea lucrul acesta în propria viaţă, sau chiar mai bine în experienţele altora, deoarece la alţii vedem răul mai desluşit decât în noi. În procesul smeririi decizia principală ne revine nouă, însă beneficiem şi de ajutorul lui Dumnezeu.

Harul pocăinţei. Un aspect al harului felurit al lui Dumnezeu este harul pocăinţei. A te pocăi şi a primi iertare pentru păcatele săvârşite este un har primit de la Dumnezeu. Acest har nu este pentru oamenii mândri, ci pentru cei smeriţi. A te pocăi cu adevărat implică adâncă smerenie. Pocăinţa adevărată este un act de profundă smerenie. Aceasta implică: să-ţi recunoşti păcatul, şi să-ţi ceri iertare pentru el; lucruri pe care omul mândru este incapabil să le facă. Pocăinţă înseamnă să nu cauţi să-ţi îndulceşti starea, prezentându-te mai puţin vinovat decât în realitate; să nu-ţi atenuezi vinovăţia, să n-o ascunzi şi să n-o recunoşti doar atunci când nu mai ai încotro. Cei care au astfel de ,,pocăinţe” nu primesc harul iertării de păcat. Din categoria acestora face parte Saul, care pentru că nu s-a pocăit cum trebuie n-a primit harul iertării. Saul se pocăieşte doar când nu se mai poate dezvinovăţi, doar când nu-şi mai poate ascunde păcatul, o face doar ca să astupe gura lui Samuel, şi în loc să se smerească înaintea Domnului şi înaintea poporului pentru neascultare, rămâne în continuare preocupat să-şi cinstească numele înaintea oamenilor. (1Samuel15) Omul care se pocăieşte cu adevărat, n-are nevoie de acuzatori, deoarece acuzatorul cel mai crud este tocmai el însuşi. Harul pocăinţei este acordat celor care sunt gata să-şi ceară iertare pentru păcatul săvârşit, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi înaintea celor cărora le-a greşit. Dumnezeu iartă pe cei care consideră mai importantă rezolvarea problemei relaţiei lor cu Dumnezeu decât ajustarea imaginii publice şifonate. De când sunt pocăit, am văzut mulţi oameni care au păcătuit, unii împotriva altora, dar foarte puţini care să-şi ceară iertare din inimă. Cei mai mulţi n-o fac deloc, iar unii o fac din vârful limbii, doar în urma presiunilor exterioare exercitate asupra lor. Daţi-mi voie să vă spun cât se poate de răspicat: nu există harul iertării fără smerenia cererii de iertare. Pocăinţa tip ,,Saul” nu conduce la iertare. Exemplul nostru de pocăinţă este David. Cu toate că n-a fost om de rând ca şi noi, şi cu toate că imaginea sa publică a fost serios afectată, David a considerat că există o problemă mult mai arzătoare decât ajustarea acesteia, şi anume refacerea relaţiei sale cu Dumnezeu.

In concluzie poate ca multi dintre noi am arătat de multe ori cu degetul spre alţii, şi L-am întrebat pe Dumnezeu de ce nu se poartă şi cu mine la fel ca şi cu ei. Însă, cu timpul, am înţeles că a face aşa ceva este păcat, şi mi-am cerut iertare pentru astfel de gânduri şi rugăciuni. Si Dumnezeu m-a întrebat: ,,Ce vrei să ai Har sau popularitate?” Atunci am zis: ,,Doamne chiar dacă ar fi să rămân un veşnic anonim, vreau să am har. Chiar dacă ar fi să mă nedreptăţească toţi cei din jur, chiar dacă aş ajunge de râsul lumii, chiar dacă n-ar rămâne nimic din numele meu, singurul lucru pe care mi-l doresc este să am har. Dă-mi har când strig în rugăciune către Tine, dă-mi har când pun mâna pe Biblie, dă-mi har când păşesc printre oameni, dă-mi har când îmi deschid gura, dă-mi har când scriu!”